Există o dimineață pe care multe femei o cunosc foarte bine.
Sună alarma. Ești obosită. Ai dormit puțin, corpul pare greu, iar primul gând este: „Astăzi chiar nu pot.”
Dar imediat vine și al doilea:
„Trebuie.”
Trebuie să faci antrenamentul. Trebuie să arzi calorii. Trebuie să recuperezi cina de ieri. Trebuie să slăbești.
Așa că te ridici și te antrenezi, deși simți că organismul îți cere altceva.
La final nu te simți neapărat mai bine. Te simți doar mulțumită că „nu ai cedat”.
Pentru că undeva, pe parcurs, am început să confundăm rezultatele cu suferința.
Dacă nu este greu, parcă nu funcționează.
Dacă nu transpiri suficient, nu se pune.
Dacă nu te doare nimic a doua zi, antrenamentul parcă n-a fost bun.
Dar corpul nu este un adversar pe care trebuie să îl învingi.
Este partenerul cu care trebuie să ajungi la destinație.
Nu conduci mai repede doar pentru că apeși accelerația până la podea
Imaginează-ți că pleci cu mașina într-un drum de 1.000 de kilometri.
Vrei să ajungi cât mai repede, așa că apeși accelerația.
Mai tare.
Și mai tare.
Ignori becurile din bord, nu oprești pentru combustibil și nu te interesează dacă motorul începe să se încălzească.
Pentru o vreme, merge.
Poate chiar ajungi mai repede în primii kilometri.
Dar întrebarea este: ajungi la destinație?
Cu slăbitul facem uneori același lucru.
Mâncăm tot mai puțin.
Ne antrenăm tot mai mult.
Dormim prea puțin.
Ignorăm oboseala.
Și când progresul încetinește, soluția noastră este să apăsăm și mai tare accelerația.
Încă un antrenament.
Încă 30 de minute de cardio.
Și mai puțină mâncare.
Dar mai mult nu înseamnă întotdeauna mai bine.
Uneori înseamnă doar mai greu de susținut.
Antrenamentul nu trebuie să fie o pedeapsă
Ai mâncat pizza seara?
A doua zi faci cardio.
Ai fost la o aniversare și ai mâncat tort?
„Trebuie să ard.”
Ai avut un weekend în care ai mâncat mai mult?
Luni începe pedeapsa.
Dar sportul nu este o factură pe care trebuie să o plătești pentru ceea ce ai mâncat.
Mișcarea ar trebui să construiască ceva.
Forță.
Rezistență.
Mobilitate.
Încredere.
O relație mai bună cu propriul corp.
În momentul în care fiecare antrenament devine o metodă de a „șterge” o masă, începi să privești mișcarea ca pe o pedeapsă.
Și este greu să construiești un obicei pentru ani de zile dintr-un lucru pe care îl percepi drept pedeapsă.
Corpul îți vorbește. Problema este că noi am învățat să nu îl ascultăm
Oboseală?
„Sunt leneșă.”
Foame?
„Trebuie să rezist.”
Febră musculară puternică?
„Înseamnă că a fost bun antrenamentul.”
Nu ai energie?
„Mai beau o cafea.”
Uneori suntem atât de concentrate să ne controlăm corpul, încât uităm să îl ascultăm.
Este ca un copil care te trage de mânecă.
La început o face ușor.
Dacă îl ignori, insistă.
Dacă îl ignori din nou, începe să vorbească mai tare.
Corpul are și el felul lui de a transmite informații.
Iar să îl asculți nu înseamnă să renunți de fiecare dată când nu ai chef.
Există o diferență între:
„Nu am chef să mă antrenez”
și
„Sunt epuizată și am nevoie de recuperare.”
A învăța diferența face parte din proces.
Recuperarea nu este opusul progresului
Poate cea mai mare greșeală este să credem că progresăm doar atunci când facem ceva.
Când alergăm.
Când ridicăm greutăți.
Când transpirăm.
Când bifăm un antrenament.
Dar gândește-te la construcția unei case.
Antrenamentul aduce materialele pe șantier.
Recuperarea este perioada în care ele sunt folosite pentru construcție.
Dacă în fiecare zi aduci alte camioane cu cărămizi, dar nu lași niciodată timp pentru construcție, la un moment dat nu ai o casă mai mare.
Ai doar un șantier mai aglomerat.
De aceea, somnul, alimentația și zilele de recuperare nu sunt lucruri care te abat de la obiectiv.
Fac parte din obiectiv.
Nu ai nevoie de cel mai greu plan. Ai nevoie de unul pe care îl poți continua
Poți face un program extrem timp de două săptămâni.
Poți mânca foarte puțin.
Poți face sport aproape zilnic.
Poți renunța la ieșiri, deserturi și orice îți place.
Dar ce se întâmplă după?
Pentru că adevărata întrebare nu este:
„Pot să fac asta?”
Probabil că poți.
Întrebarea este:
„Pot să fac asta suficient timp încât să devină viața mea?”
Un plan bun este ca o pereche bună de pantofi.
Poți cumpăra cei mai spectaculoși pantofi din magazin, dar dacă după zece minute te dor picioarele, nu vei merge prea departe cu ei.
Pentru un drum lung, alegi ceva în care poți merge.
La fel ar trebui să alegi și procesul prin care vrei să slăbești.
Uneori să faci mai puțin este exact ceea ce trebuie
Există zile în care trebuie să te ridici de pe canapea și să îți faci antrenamentul chiar dacă nu ai chef.
Dar există și zile în care alegerea inteligentă este să dormi.
Să mergi la o plimbare.
Să faci un antrenament mai ușor.
Să te recuperezi.
Să mănânci suficient.
Să nu transformi fiecare abatere într-o pedeapsă.
Asta nu înseamnă lipsă de disciplină.
Disciplina nu este doar capacitatea de a apăsa accelerația.
Este și capacitatea de a ști când trebuie să încetinești ca să poți continua drumul.
Așa că, data viitoare când simți că trebuie să faci și mai mult pentru a obține rezultate, întreabă-te:
„Corpul meu are nevoie acum de mai mult efort sau de mai multă grijă?”
Pentru că nu trebuie să îți pedepsești corpul ca să îl schimbi.
Nu trebuie să îl epuizezi ca să demonstrezi că ești disciplinată.
Și nu trebuie să fii permanent în război cu el pentru a ajunge acolo unde îți dorești.
Corpul tău nu este obstacolul din drumul către rezultat.
Este cel cu care faci tot drumul.