Este ora 16:30.
Ai avut o zi bună. Ai mâncat „corect”, ai fost atentă la porții și chiar ai refuzat biscuiții de lângă cafeaua de dimineață.
Și apoi apare pofta de dulce.
La început încerci să o ignori.
Bei apă.
Mai bei o cafea.
Îți spui că este doar o poftă și că o femeie disciplinată ar trebui să poată trece peste ea.
Dar gândul rămâne acolo.
Ciocolata din dulap începe să capete o importanță pe care, în mod normal, n-ar avea-o niciodată.
Și începe negocierea:
„Mănânc sau nu mănânc?”
„Dacă mănânc, am stricat dieta.”
„Dacă tot o stric, atunci ce mai contează?”
Și o dorință absolut normală de a mânca ceva dulce se transformă într-un test de voință.
De parcă ai avea doar două uși în fața ta.
Pe una scrie DIETĂ.
Pe cealaltă scrie AM RENUNȚAT.
Dar dacă ți-aș spune că există și o a treia ușă?
O bucățică de ciocolată nu poate distruge o săptămână
Avem un talent extraordinar de a transforma lucrurile mici în catastrofe atunci când vine vorba despre slăbit.
Ai mâncat două pătrățele de ciocolată și imediat apare verdictul:
„Am stricat tot.”
Dar gândește-te puțin.
Dacă într-o zi uiți să te speli pe dinți seara, îți arunci periuța la gunoi și spui: „Gata, nu mă mai spăl niciodată”?
Bineînțeles că nu.
A doua zi continui rutina.
Exact așa ar trebui să privim și alimentația.
O alegere nu anulează toate celelalte alegeri bune pe care le-ai făcut.
Problema nu este neapărat desertul.
Problema apare atunci când două bucățele de ciocolată se transformă în:
„Dacă tot am mâncat, hai să termin tableta.”
Iar apoi:
„De mâine mă întorc la dietă.”
Așa ajungem din nou în cercul acela atât de cunoscut: restricție, poftă, mâncat prea mult, vinovăție și iar restricție.
Cu cât un aliment devine mai „interzis”, cu atât pare mai interesant
Spune-i unui copil că poate să se joace cu orice din cameră, mai puțin cu sertarul din colț.
Ce crezi că va deveni instantaneu cel mai fascinant lucru din cameră?
Sertarul.
Cu mâncarea putem face exact același lucru.
„Nu am voie ciocolată.”
„Nu am voie prăjituri.”
„Nu am voie desert.”
Dintr-odată, dulcele nu mai este doar mâncare.
Devine fructul interzis.
Îl vezi peste tot. Te gândești la el. Îl refuzi. Te simți mândră că l-ai refuzat. Apoi te gândești din nou la el.
Până când, într-o seară mai obositoare, cedezi.
Și pentru că nu știi când „vei mai avea voie”, nu mai mănânci două pătrățele. Mănânci mult mai mult.
Poate că soluția nu este să devii și mai strictă.
Poate este să nu mai dai unei bucăți de ciocolată atât de multă putere.
Uneori pofta de dulce începe cu câteva ore înainte
Mai există ceva important.
Înainte să spui „eu sunt dependentă de dulce”, uită-te la cum ai mâncat în ziua respectivă.
Ai luat micul dejun?
La prânz ai mâncat o masă adevărată sau o salată mică pentru că voiai să „economisești calorii”?
Ai avut suficientă proteină?
Ai avut fibre?
Ai ajuns la ora 17:00 liniștită sau atât de flămândă încât ai fi mâncat orice?
Mesele sărite, restricția prea mare și lipsa unor mese sățioase pot alimenta cercul foame–poftă–vinovăție.
Uneori dăm vina pe dulce pentru o problemă care a început la masa de prânz.
Este ca și cum ai pleca într-o călătorie cu rezervorul aproape gol și, când se aprinde becul roșu, te-ai supăra pe mașină că cere combustibil.
Poate că nu ai nevoie de mai multă voință.
Poate ai nevoie de mese mai bine construite.
Dar asta înseamnă că pot mânca dulciuri cât vreau?
Nu.
Echilibrul nu înseamnă că porțiile nu mai contează.
Înseamnă că poți face loc unui desert fără să îl transformi fie într-o recompensă, fie într-un eșec.
Poți să mănânci ceva dulce și să te oprești.
Poți să te bucuri de el fără să te pedepsești a doua zi.
Poți să spui:
„Da, astăzi vreau desert.”
Și apoi să continui normal.
Nu trebuie să sari peste cină.
Nu trebuie să alergi o oră în plus.
Nu trebuie să trăiești a doua zi cu iaurt și frunze de salată ca să „plătești” pentru prăjitura de ieri.
Mâncarea nu este o datorie.
Iar sportul nu ar trebui să fie metoda prin care o achiți.
Învață să mănânci desertul, nu să te lupți cu el
Imaginează-ți că ești la restaurant.
Ai mâncat cina și vine meniul de deserturi.
Îți dorești tiramisu.
În vechiul scenariu spui:
„Nu am voie.”
Prietena ta comandă.
Guști o linguriță.
Apoi încă una.
Ajungi acasă și continui să cauți ceva dulce, pentru că mental ai rămas cu senzația că te-ai abținut.
Într-un scenariu diferit, alegi desertul pentru că îl vrei cu adevărat.
Îl mănânci încet.
Îl savurezi.
Și când ai terminat, s-a terminat și povestea.
Nu există tribunal a doua zi dimineață.
Nu există pedeapsă.
Există doar o masă în cadrul unei alimentații care, în cea mai mare parte a timpului, susține obiectivul tău.
Asta este diferența dintre control și restricție.
Restricția spune: „Nu am voie.”
Controlul spune: „Pot, dar aleg cât și când.”
O alimentație bună trebuie să încapă în viața ta
Vei merge la aniversări.
Vei pleca în vacanță.
Va exista tort.
Va exista înghețată într-o zi de vară.
Va exista o seară în care pur și simplu vei avea chef de ciocolată.
Dacă planul tău de slăbire se prăbușește de fiecare dată când apare un desert, problema nu este desertul.
Planul este prea fragil.
Un stil de viață sustenabil trebuie să fie ca o casă construită bine: nu se dărâmă la prima furtună.
Așa că data viitoare când apare pofta de dulce, nu te mai întreba:
„Țin dieta sau renunț?”
Întreabă-te dacă îți este cu adevărat foame, dacă mesele tale au fost suficient de sățioase și dacă îți dorești pur și simplu ceva dulce.
Iar dacă răspunsul este da, poți să îl mănânci conștient și apoi să îți vezi de viață.
Pentru că între perfecțiune și renunțare există un spațiu foarte mare.
Și acel spațiu se numește echilibru.