Există o rochie în dulap pe care nu ai mai purtat-o de ceva timp.
Nu ai aruncat-o.
Nici nu ai dat-o cuiva.
Stă acolo, ca o mică promisiune:
„O să o port când slăbesc.”
La fel există poate și costumul de baie pe care ți-ar plăcea să îl porți fără să îți tragi permanent prosopul în jurul taliei. Sau fotografia pe care ai vrea să o faci fără să cauți imediat unghiul care te avantajează.
Știi ce îți dorești.
Poate vrei să slăbești 8 kilograme. Poate 15. Poate pur și simplu vrei să te simți din nou bine în corpul tău.
Și totuși…
nu începi.
Sau începi puțin și te oprești.
Apoi te întrebi:
„Dacă îmi doresc atât de mult rezultatul, de ce continui să amân?”
Pentru că, de multe ori, femeile nu amână rezultatul.
Amână drumul pe care cred că trebuie să îl parcurgă pentru a ajunge la el.
Nu ți-e frică de rezultat. Ți-e frică de ce crezi că va trebui să faci
Spune unei femei:
„Peste trei luni te vei simți mai bine în hainele tale, vei fi mai puternică și vei vedea schimbări în oglindă.”
Probabil va spune:
„Da! Vreau!”
Dar spune-i:
„Începând de mâine, fără pâine, fără dulce, fără ieșiri la restaurant, mâncare cântărită și sport aproape în fiecare zi.”
Entuziasmul se schimbă.
Pentru multe femei, procesul de slăbire a devenit sinonim cu restricția.
Cu foamea.
Cu „nu am voie”.
Cu o viață împărțită între caserole și cântar.
Este ca și cum ți-aș spune că la capătul unui drum se află cea mai frumoasă plajă pe care ai văzut-o vreodată, dar pentru a ajunge acolo trebuie să mergi desculță pe pietre.
Îți dorești plaja.
Doar că nu îți dorești drumul.
Poate prima schimbare este să înțelegi că drumul nu trebuie să arate așa.
Așteptăm ziua în care viața se va liniști
„Încep după concediu.”
„Încep când termin proiectul acesta.”
„Încep după ziua copilului.”
„Încep de luni.”
Momentul perfect pentru slăbit seamănă puțin cu inboxul gol.
Ai impresia că într-o zi vei rezolva tot și vei spune:
„Gata. Acum nu mai am nimic de făcut.”
Doar că acel moment aproape niciodată nu vine.
Viața nu face liniște special pentru obiectivele noastre.
Vor exista aniversări, vacanțe, zile grele, perioade stresante și seri în care nu ai chef de nimic.
De aceea, un proces bun nu trebuie început după ce se termină viața reală.
Trebuie construit în interiorul ei.
Ne sperie distanța dintre „acum” și „unde vreau să ajung”
Să presupunem că vrei să slăbești 15 kilograme.
Când te gândești la toate cele 15 deodată, obiectivul poate părea uriaș.
Te uiți la munte înainte să faci primul pas.
„O să dureze prea mult.”
Și atunci apare paradoxul.
Pentru că durează, nu începi.
Trec trei luni.
Apoi șase.
Și într-o zi îți dai seama că timpul despre care spuneai că este „prea lung” a trecut oricum.
Dacă plantezi astăzi un copac, nu vei sta mâine la umbra lui.
Dar asta nu înseamnă că nu îl plantezi.
Rezultatele au nevoie de timp.
Iar timpul va trece indiferent dacă începi sau nu.
Uneori nu începem pentru că ne amintim toate dățile în care am renunțat
„Am mai încercat.”
Aceasta este una dintre cele mai grele propoziții.
Ai ținut dieta aceea.
Ai slăbit.
Ai pus kilogramele înapoi.
Ai început alt program.
Ai renunțat.
Și cu fiecare încercare nereușită nu pierzi doar încrederea într-o dietă.
Începi să pierzi puțin și încrederea în tine.
„Probabil eu nu pot.”
Dar faptul că o strategie nu a funcționat pentru tine nu înseamnă automat că tu ai fost problema.
Dacă încerci de cinci ori să deschizi o ușă cu cheia greșită, concluzia nu este că nu știi să deschizi uși.
Poate ai nevoie de altă cheie.
Poate ai nevoie de un proces care să nu se bazeze pe perfecțiune.
Mai există și „încep când mă simt pregătită”
Așteptăm motivația.
Așteptăm dimineața în care ne vom trezi și vom simți brusc:
„Asta este! Sunt gata să îmi schimb viața.”
Uneori vine.
Dar de multe ori nu.
Motivația apare și după ce începi, nu doar înainte.
Este ca împinsul unei mașini.
Primii centimetri sunt cei mai grei.
După ce începe să se miște, devine mai ușor să continui.
Poate nu trebuie să fii pregătită pentru următoarele șase luni.
Trebuie doar să fii pregătită pentru următoarea alegere.
Nu începe cu tot. Începe cu ceva.
Nu trebuie ca mâine să devii o altă persoană.
Poți începe cu micul dejun.
Cu proteina din farfurie.
Cu un antrenament.
Cu o plimbare.
Cu somnul.
Cu faptul că nu mai transformi o prăjitură într-un weekend întreg de „am stricat tot”.
Schimbările mari au un talent ciudat: când le privim de la distanță par uriașe, dar când ne apropiem de ele descoperim că sunt construite din lucruri foarte mici.
Ca un zid.
De departe vezi zidul.
De aproape vezi că este format din cărămizi.
Așa este și transformarea.
Nu slăbești 15 kilograme astăzi.
Astăzi pui o cărămidă.
Mâine încă una.
Și poate că întrebarea nu mai trebuie să fie:
„De ce nu am început până acum?”
Ci:
„Care este cel mai mic lucru pe care îl pot începe astăzi?”
Pentru că femeia care va ajunge la rezultatul pe care îl dorești nu apare într-o dimineață, după ce ai slăbit.
Se construiește pe drum.
Iar drumul nu începe când te simți perfect pregătită. Începe în momentul în care faci primul pas.