Primele zile sunt, de obicei, cele mai frumoase.
Ți-ai făcut cumpărăturile. Ai frigiderul plin cu alimente „bune”. Ți-ai pregătit hainele de sport și ai în minte imaginea aceea cu tine peste câteva luni.
De data aceasta ești hotărâtă.
Prima săptămână merge bine. Poate și a doua.
Cântarul începe să coboare și simți că, în sfârșit, ai prins firul.
Apoi vine o săptămână în care lucrurile nu mai merg la fel.
Ai o zi grea la serviciu. Ratezi un antrenament. În weekend mergi la o aniversare și mănânci mai mult decât ți-ai propus. Luni te urci pe cântar și vezi același număr ca săptămâna trecută.
Și apare gândul:
„La ce bun? Oricum nu reușesc.”
Nu ai renunțat pentru că nu îți mai dorești rezultatul.
Îl vrei la fel de mult.
Dar undeva între entuziasmul începutului și rezultatul final apare partea despre care se vorbește prea puțin: perioada în care faci lucrurile bine, dar recompensa nu vine suficient de repede.
Acolo renunță multe femei.
Ne așteptăm ca progresul să fie o linie dreaptă
În mintea noastră, slăbitul ar trebui să arate simplu.
Săptămâna 1: minus un kilogram.
Săptămâna 2: încă unul.
Săptămâna 3: încă unul.
Și tot așa până la obiectiv.
Realitatea seamănă mai degrabă cu un drum de munte.
Ai porțiuni în care înaintezi repede, curbe, opriri și zile în care ai impresia că te-ai îndepărtat de destinație.
Greutatea poate fluctua. Poți avea săptămâni în care cântarul pare blocat, deși tu continui să îți respecți obiceiurile.
Problema apare când confundăm o oprire temporară cu un eșec definitiv.
Este ca și cum ai pleca de la București spre mare și, la primul ambuteiaj de pe autostradă, ai întoarce mașina.
Faptul că pentru moment nu înaintezi cu viteza dorită nu înseamnă că ai ales destinația greșită.
Începem prea tare și obosim înainte de jumătatea drumului
„De luni, schimb tot.”
Fără dulce.
Fără pâine.
Sport șase zile pe săptămână.
Porții mici.
Nicio abatere.
Sună a determinare.
Dar uneori este doar un sprint deghizat într-un plan pentru un maraton.
Imaginează-ți că trebuie să alergi 20 de kilometri și în primul kilometru pleci cu viteza maximă.
Pentru câteva minute îi depășești pe toți.
Problema este kilometrul 12.
Așa se întâmplă și cu procesele prea restrictive. Poți rezista o perioadă, dar dacă fiecare zi presupune luptă, foame și renunțări, la un moment dat apare oboseala.
Și atunci spui:
„Nu am suficientă voință.”
Poate că nu voința a fost problema.
Poate ai pornit prea repede.
O abatere devine, în mintea noastră, abandon
Ai mâncat o prăjitură.
Și vocea aceea apare imediat:
„Ai stricat dieta.”
Dacă tot ai stricat-o, mai mănânci ceva.
Seara comanzi pizza.
Iar a doua zi îți spui că vei reîncepe luni.
Dar dacă ai vărsat un pahar cu apă pe podea, nu deschizi robinetul ca să inunzi toată casa.
Ștergi apa și mergi mai departe.
O masă nu distruge un proces.
Nici o zi.
Uneori nici măcar o săptămână mai dezorganizată.
Ceea ce poate face diferența este cât de repede revii.
Uităm cât de departe am ajuns pentru că privim doar cât mai avem
Ai vrut să slăbești 15 kilograme.
Ai slăbit cinci.
Dar în loc să vezi cele cinci kilograme pierdute, vezi cele zece care au rămas.
Este ca atunci când urci un munte și privești permanent doar vârful.
Normal că pare departe.
Din când în când trebuie să te întorci și să privești valea.
Poate ai slăbit.
Poate hainele stau mai bine.
Poate faci antrenamente pe care acum două luni nu le puteai termina.
Poate ai învățat să îți construiești mesele mai bine.
Poate nu mai mănânci seara fără control.
Aceste lucruri nu sunt „aproape rezultate”.
Sunt rezultate.
Ne bazăm prea mult pe motivație
La început, motivația este peste tot.
După câteva săptămâni însă, devine mai tăcută.
Și exact atunci credem că s-a întâmplat ceva rău.
„Nu mai sunt motivată.”
Dar nu trebuie să fii.
Nici pentru mersul la serviciu nu aștepți în fiecare dimineață să simți o chemare interioară extraordinară.
Te ridici și mergi pentru că face parte din viața ta.
La un moment dat, și obiceiurile care te ajută să slăbești trebuie să înceapă să funcționeze la fel.
Motivația aprinde focul.
Rutina îl ține aprins.
Uneori renunțăm exact înainte ca lucrurile să înceapă să se vadă
Aceasta este poate partea cea mai tristă.
Muncești câteva săptămâni și spui:
„Nu se întâmplă nimic.”
Renunți.
Dar nu vei ști niciodată ce s-ar fi întâmplat dacă mai continuai puțin.
Gândește-te la un cub de gheață într-o cameră rece.
Temperatura începe să crească.
De la minus cinci grade ajunge la minus patru.
Cubul arată la fel.
Minus trei.
Tot la fel.
Minus unu.
Nicio schimbare spectaculoasă.
Ai putea spune:
„Degeaba încălzesc camera.”
Dar procesul se întâmplă deja.
Uneori și schimbarea corpului seamănă cu asta.
Nu fiecare zi îți oferă o dovadă vizibilă că ceea ce faci funcționează.
Nu trebuie să începi din nou. Trebuie să continui.
Poate aceasta este ideea pe care aș vrea să o păstrezi.
Procesul nu va fi perfect.
Vei avea mese care nu ies conform planului.
Vei rata antrenamente.
Vei avea zile în care nu vei avea chef.
Și probabil vor exista dimineți în care cântarul te va enerva.
Dar rezultatul nu aparține femeii care nu greșește niciodată.
Aparține femeii care, după o zi proastă, nu transformă ziua aceea într-un motiv să abandoneze.
Nu ai nevoie să fii perfectă 90 de zile.
Ai nevoie să devii foarte bună la un singur lucru:
să revii.
Pentru că uneori între femeia care renunță și femeia care ajunge la rezultatul dorit nu există mai multă voință, un metabolism mai bun sau o dietă secretă.
Există doar câteva momente dificile în care una dintre ele a spus:
„Continui.”